Blocul Național Sindical (BNS) a transmis astăzi, 12 martie 2026, un punct de vedere oficial către Curtea Constituțională a României,

în cadrul Dosarului nr. 1106D/2026, prin care solicită constatarea neconstituționalității unor dispoziții din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 7/2026 privind modificarea și completarea unor acte normative și adoptarea unor măsuri pentru creșterea capacității financiare a unităților administrativ-teritoriale.

Demersul BNS vizează, în principal, prevederile care permit reducerea normei de muncă a funcționarilor publici de la normă întreagă la jumătate de normă, precum și introducerea unor mecanisme prin care autoritățile publice pot reduce cheltuielile de personal prin diminuarea veniturilor, reducerea numărului de posturi sau disponibilizarea personalului.

Potrivit analizei transmise Curții, modificările legislative introduse prin ordonanță creează posibilitatea transformării funcțiilor publice exercitate cu normă întreagă în funcții cu timp parțial, fără consimțământul funcționarului public.

BNS consideră că această configurație legislativă permite intervenții unilaterale asupra unor elemente esențiale ale raporturilor de muncă și de serviciu, precum durata timpului de muncă și nivelul veniturilor, fără criterii clare, garanții procedurale suficiente sau mecanisme de protecție pentru persoanele afectate.

În punctul de vedere transmis Curții, BNS mai arată că formulările utilizate în actul normativ sunt vagi și insuficient determinate, lăsând o marjă largă de apreciere autorităților publice în aplicarea măsurilor de reducere a cheltuielilor de personal.

În lipsa unor criterii obiective și transparente, există riscul aplicării selective sau chiar arbitrare a acestor măsuri, ceea ce poate afecta stabilitatea profesională a funcționarilor publici și a salariaților din sectorul public.

Posibile încălcări ale Constituției

Blocul Național Sindical susține că prevederile contestate încalcă mai multe dispoziții constituționale, printre care:

-art. 1 alin. (5) din Constituție – lipsa de claritate și previzibilitate a normei

-art. 1 alin. (3) din Constituție – afectarea principiului statului social

-art. 41 și art. 47 din Constituție

-art. 20, alin.(1) din Constituție

-art. 53 din Constituție – lipsa proporționalității

De asemenea, BNS atrage atenția că reglementarea ridică probleme și din perspectiva compatibilității cu standardele europene privind munca pe fracțiune de normă, prevăzute de Directiva 97/81/CE privind munca pe fracțiune de normă, care promovează caracterul voluntar al acestei forme de organizare a muncii.

În concluzie, Blocul Național Sindical solicită Curții Constituționale a României să constate neconstituționalitatea articolelor contestate din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 7/2026, apreciind că acestea contravin principiilor constituționale privind statul de drept, protecția socială a muncii și stabilitatea raporturilor profesionale. 

 

PUNCT DE VEDERE

al Blocului Național Sindical privind neconstituționalitatea Ordonanței de urgenţă nr. 7/2026 pentru modificarea şi completarea unor acte normative, precum şi pentru adoptarea unor măsuri pentru creşterea capacităţii financiare a unităţilor administrativ-teritoriale

I. Contextul instituțional și interesul legitim al Blocului Național Sindical

Blocul Național Sindical (BNS), confederație sindicală reprezentativă la nivel național, în temeiul dispozițiilor Legii dialogului social nr. 367/2022, are ca misiune fundamentală apărarea, promovarea și reprezentarea intereselor profesionale, economice și sociale ale lucrătorilor din România, indiferent de forma juridică a raportului de muncă sau de serviciu în care aceștia își desfășoară activitatea. Prin organizațiile sindicale afiliate, BNS reprezintă un număr semnificativ de salariați și funcționari publici din sectorul public, precum și din companii în care statul sau unitățile administrativ-teritoriale dețin capital majoritar sau integral, fiind implicat în mod constant în procesele de dialog social la nivel național, sectorial și instituțional, precum și în formularea de poziții referitoare la proiecte de acte normative cu impact asupra raporturilor de muncă și de serviciu.

În exercitarea acestui rol legal și instituțional de reprezentare a intereselor lucrătorilor, BNS are un interes legitim direct în evaluarea conformității cu Constituția a actelor normative care afectează regimul juridic al muncii, stabilitatea raporturilor de muncă și de serviciu, nivelul de protecție socială al lucrătorilor și echilibrul raporturilor juridice dintre angajator și angajat.

În special în sectorul public și în entitățile în care statul are calitatea de angajator, orice intervenție legislativă asupra structurii raporturilor de muncă sau de serviciu are consecințe directe asupra drepturilor și intereselor profesionale ale unui număr considerabil de persoane.

OUG nr. 7/2026 introduce un set de mecanisme legislative care permit intervenții directe asupra structurii raporturilor de muncă și de serviciu din sectorul public, inclusiv asupra unor elemente esențiale ale acestora, precum durata timpului de muncă și nivelul veniturilor aferente funcțiilor ocupate.

Prin natura și efectele sale juridice, o asemenea reglementare este susceptibilă să producă consecințe semnificative asupra statutului profesional al funcționarilor publici și al salariaților din sectorul public, afectând stabilitatea raporturilor de muncă și de serviciu și nivelul de protecție socială al persoanelor vizate. În aceste condiții, BNS consideră că este necesară supunerea acestor dispoziții controlului de constituționalitate, în vederea verificării conformității lor cu principiile constituționale care guvernează statul de drept, securitatea juridică, libertatea muncii și protecția socială a muncii, precum și cu standardele europene aplicabile în materia raporturilor de muncă.

II. Dispozițiile legale criticate

Prezentul punct de vedere vizează, în mod principal, următoarele dispoziții din OUG nr. 7/2026: art. I pct. 32 și 33, prin care este introdus art. 378¹ în Codul administrativ și este modificat art. 379; art. XL alin. (12) lit. b) și d); art. XLIX alin. (1)–(5).

Prin introducerea art. 378¹ în Codul administrativ este reglementată posibilitatea exercitării raportului de serviciu cu durată redusă a timpului de muncă la jumătate de normă la nivelul autorităților administrației publice locale. Această reglementare introduce, în cadrul statutului funcției publice, un mecanism prin care funcțiile publice exercitate cu normă întreagă pot fi transformate în funcții publice exercitate cu durată redusă a timpului de muncă.

În același timp, art. XL și art. XLIX din ordonanță instituie obligația reducerii cheltuielilor de personal în sectorul public și permit autorităților publice să adopte o serie de măsuri pentru atingerea acestui obiectiv. Printre aceste măsuri se regăsesc reducerea numărului de posturi finanțate, disponibilizarea de personal, reducerea nivelului unor sporuri, precum și alte modalități de diminuare a cheltuielilor de personal.

Aceste dispoziții nu pot fi analizate izolat, ci trebuie examinate în mod coroborat, întrucât ele configurează împreună un mecanism legislativ prin care obiectivul reducerii cheltuielilor de personal poate fi realizat prin intervenții directe asupra raporturilor de muncă și de serviciu existente în sectorul public.

III. Configurarea mecanismului legislativ instituit de ordonanță

Transformarea funcțiilor publice exercitate cu normă întreagă în funcții publice exercitate la jumătate de normă modifică un element esențial al raportului de serviciu – durata timpului de muncă – cu consecințe directe asupra drepturilor salariale și asupra celorlalte drepturi corelate cu exercitarea funcției publice.

Această transformare nu este configurată de lege ca o opțiune voluntară a funcționarului public, ci ca o consecință a reorganizării autorității sau instituției publice. Textul normativ nu prevede exprimarea consimțământului persoanei vizate și nu instituie un drept de opțiune al funcționarului public. Dimpotrivă, formularea utilizată de legiuitorul este una imperativă, în sensul că funcționarii publici „se numesc” în noile funcții publice exercitate cu durată redusă a timpului de muncă, ceea ce relevă caracterul unilateral al măsurii și natura sa de intervenție directă a autorității publice asupra conținutului raportului de serviciu.

În al doilea rând, dispozițiile referitoare la reducerea cheltuielilor de personal instituie un obiectiv bugetar general, care trebuie realizat la nivelul instituțiilor publice prin intermediul unor instrumente lăsate într-o măsură semnificativă la aprecierea ordonatorilor de credite.

În practică, mecanismul instituit de ordonanță va permite autorităților publice să opteze între reducerea veniturilor unor funcționari publici și încetarea unor raporturi de muncă ori de serviciu, în funcție de opțiunea managerială a ordonatorului de credite și de modul în care acesta decide să realizeze obiectivul reducerii cheltuielilor de personal.

În același timp, dispozițiile analizate nu stabilesc criterii clare și obiective în funcție de care aceste măsuri pot fi aplicate. Textul normativ nu indică parametri funcționali sau indicatori de evaluare care să permită determinarea situațiilor în care atribuțiile unei funcții publice pot fi realizate la jumătate de normă și nici nu stabilește criterii de selecție a persoanelor vizate de asemenea transformări ale funcțiilor publice.

În absența unor asemenea criterii și garanții normative, mecanismul instituit de ordonanță conferă autorităților publice o marjă largă de apreciere în configurarea și aplicarea acestor măsuri, ceea ce creează premisele unor intervenții arbitrare și chiar abuzive asupra stabilității raporturilor de muncă și de serviciu din sectorul public.

IV. Motive de neconstituționalitate

1. Încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituție – lipsa de claritate și previzibilitate a normei

Potrivit jurisprudenței constante a Curții Constituționale, principiul legalității consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituție impune ca normele juridice să fie formulate într-un mod clar, precis și previzibil, astfel încât destinatarii acestora să își poată adapta conduita în mod corespunzător și să poată anticipa consecințele juridice ale aplicării lor.

În acest sens, Curtea Constituțională a statuat în mod constant că exigențele de calitate a legii presupun ca normele juridice să fie suficient de determinate și accesibile, astfel încât aplicarea lor să nu fie lăsată în mod exclusiv la aprecierea subiectivă a autorităților chemate să le pună în executare.

Or, dispozițiile criticate din OUG nr. 7/2026 utilizează formulări insuficient determinate și lipsite de criterii obiective de aplicare. Astfel, textul normativ face trimitere la sintagme precum „atribuțiile pot fi realizate cu durată redusă a timpului de muncă”, „nu sunt afectate interesele autorității administrației publice” sau „alte modalități de reducere a cheltuielilor de personal”.

Utilizarea în cuprinsul ordonanței a noțiunii de „disponibilizare de personal” ridică, în sine, probleme serioase de tehnică legislativă. În dreptul muncii și în dreptul funcției publice, încetarea raporturilor de muncă sau de serviciu pentru motive care nu țin de persoana salariatului este reglementată prin instituții juridice precise, precum concedierea pentru motive care nu țin de persoana salariatului, concedierea colectivă, desființarea postului sau eliberarea din funcția publică. Termenul de „disponibilizare” nu reprezintă o categorie juridică autonomă consacrată de legislația muncii, ci o formulare generică, lipsită de delimitări normative clare. Or, într-un domeniu care afectează în mod direct stabilitatea profesională și securitatea socială a persoanelor, legea nu poate utiliza concepte vagi, neconsacrate juridic.

În aceste condiții, norma conferă autorităților publice o marjă excesiv de largă de apreciere în aplicarea măsurilor prevăzute de ordonanță, ceea ce creează premisele unor interpretări și aplicări diferite ale aceleiași reglementări, în funcție de opțiunea administrativă a fiecărei autorități.

Prin urmare, dispozițiile criticate nu respectă exigențele constituționale privind calitatea legii, întrucât nu asigură un cadru normativ suficient de clar și previzibil pentru destinatarii normei și lasă determinarea concretă a unor măsuri cu impact direct asupra raporturilor de muncă și de serviciu la aprecierea discreționară a autorităților publice. O asemenea reglementare este incompatibilă cu cerințele art. 1 alin. (5) din Constituție, care consacră principiul legalității și obligația respectării Constituției și a supremației sale.

2. Încălcarea art. 1 alin. (3) din Constituție – afectarea principiului statului social

Prin mecanismul instituit de ordonanță, statul transferă asupra funcționarilor publici consecințele reorganizării administrative și ale ajustărilor bugetare, prin reducerea unilaterală a normei de muncă și a veniturilor aferente funcțiilor ocupate. O asemenea soluție legislativă este incompatibilă cu principiile statului social consacrate de Constituție.

Norma nu consacră un drept de opțiune al funcționarului public și nu condiționează transformarea funcției sau numirea în noua funcție publică exercitată cu timp parțial de exprimarea consimțământului acestuia. Dimpotrivă, formularea utilizată de ordonanță este una imperativă: după transformarea funcției, funcționarii publici „se numesc” în noile funcții publice definitive cu timp parțial. Această formulare relevă caracterul nevoluntar al măsurii și natura sa de intervenție unilaterală a autorității publice - în calitatea sa de angajator - asupra conținutului raportului de serviciu.

Caracterul problematic al reglementării este accentuat de faptul că transformarea funcțiilor publice este lăsată, în esență, la aprecierea autorității angajatoare, în temeiul unor formule largi și insuficient determinate, fără criterii clare, priorități legale și garanții adecvate împotriva arbitrariului.

Mai mult, alin. (2) al art. 378¹ stabilește expres că îndeplinirea condițiilor prevăzute la alin. (1) „se asigură de către fiecare ordonator de credite”, ceea ce înseamnă că tocmai autoritatea interesată în reducerea cheltuielilor de personal este cea care apreciază, în concret, dacă sunt sau nu întrunite premisele diminuării normei de muncă.

Or, într-o materie care afectează în mod direct stabilitatea raportului de serviciu, nivelul veniturilor și, implicit, protecția socială a funcționarului public, legea nu poate lăsa o asemenea putere de configurare exclusiv la nivelul autorității angajatoare, fără criterii clare, fără priorități legale, fără obligația de a justifica de ce alte măsuri mai puțin intruzive nu sunt suficiente și fără un cadru normativ apt să prevină aplicări selective sau discriminatorii.

În aceste condiții, mecanismul instituit de ordonanță transformă ajustările bugetare ale administrației publice într-o ingerință directă asupra conținutului raporturilor de serviciu ale funcționarilor publici, transferând asupra acestora consecințele reorganizării administrative și ale politicilor de reducere a cheltuielilor publice. O asemenea soluție legislativă este incompatibilă cu principiile statului social consacrate de art. 1 alin. (3) din Constituție, potrivit cărora statul are obligația de a asigura protecția socială a muncii și stabilitatea raporturilor profesionale, iar nu de a transfera asupra lucrătorilor riscurile și costurile reorganizării administrative.

3. Încălcarea art. 20, alin.(1) din Constituție

Dispozițiile criticate aduc atingere dreptului la o salarizare echitabila si dreptul la negocieri colective. Astfel, dispozitiile criticate incalca prevederile art.6.2. din Carta Sociala Europeana revizuita, ratificata de Romania prin Legea 74/1999, astfel cum a statuat si Comitetul Social pentru Drepturi Sindicale in ultimul sau rasport din ianuarie 2026:

„Comitetul și-a exprimat anterior îngrijorarea cu privire la impactul negativ al Legii nr. 62/2011 asupra negocierilor colective din România, așa cum a recunoscut și Guvernul în prezentul său raport. Legea nr. 367/2022 urmărește să remedieze o parte din aceste daune, în special prin încurajarea negocierilor multipatronale (Concluzii 2022). Comitetul constată că Legea nr. 367/2022 a consolidat rolul cheie al sindicatelor, prevăzând că reprezentanții aleși ai personalului pot negocia contracte colective numai în absența completă a sindicatelor în întreprindere, abordând astfel unul dintre motivele concluziei sale anterioare de neconformitate în temeiul articolului 6§2 din Cartă (Concluzii 2022).

În comentariile lor comune, ETUC și BNS afirmă că modificările aduse Legii nr. 367/2022 adoptate la începutul anului 2024 (Ordonanța de Urgență nr. 156/2024) au restricționat permanent negocierea colectivă ... Prin anularea sau suspendarea drepturilor dobândite, această legislație a subminat negocierea colectivă, încălcând standardele naționale și internaționale, inclusiv articolul 6§2 din Cartă. ...

Concluzie Comitetul concluzionează că situația din România nu este conformă cu articolul 6§2 din Cartă, pe motivul suspendării prin act normativ a contractelor colective deja negociate ...” (pag.27 din Raport)

- depunem anexat raportul Comitetului European pentru Drepturi Sociale din ianuarie 2026”

Astfel, prevederea atacata afecteaza in mod absolut similar cu ceea ce Comitetul a retinut si sesizat in analiza realizata asupra cadrului legislativ din Romania, dreptul la negocieri colective, incalcandu-se astfel si prin norma ce face obiectul prezentului dosar prevederile art.6. din Carta Sociala Europeana Revizuita si, corelativ, dispozitiile  art.20, alin.(1) din Constitutie.

Prevederile normative vin sa restranga si mai mult drepturile garantate lucratorilor prin Legea dialogului social, prin care s-a urmarit conformarea legislatiei din Romania la respectarea art.6 din Carta, incadrandu-se in aceeasi logica pe care Comitetul a analizat-o in ultimul sau raport, dand dreptul satatului sa modifice in mod unilateral si fara nici un fel de negociere elementele esentiale ale contractului de munca sau raportului de serviciu, inclusiv nivelul veniturilor.

4. Încălcarea art. 41 și art. 47 din Constituție

Dispozițiile criticate aduc atingere dreptului la muncă și protecției sociale a muncii, astfel cum acestea sunt consacrate de art. 41 și art. 47 din Constituție, întrucât mecanismul normativ instituit de ordonanță permite modificarea unilaterală a unor elemente esențiale ale raportului de serviciu, cu consecințe directe asupra nivelului veniturilor și asupra stabilității profesionale a persoanelor vizate.

Reducerea duratei timpului de muncă de la normă întreagă la jumătate de normă produce efecte directe asupra remunerației, vechimii în muncă, contribuțiilor sociale și, implicit, asupra protecției sociale de care beneficiază persoana în cauză. O asemenea măsură nu reprezintă o simplă ajustare tehnică a organizării interne a administrației publice, ci o ingerință directă în conținutul raportului de serviciu, care afectează în mod substanțial situația juridică și materială a funcționarului public.

În realitate, funcționarul public nu pierde doar un număr de ore din programul de lucru, ci suportă consecința directă a diminuării veniturilor sale, în lipsa oricărei garanții că această măsură ar avea un caracter temporar, strict necesar și proporțional cu scopul urmărit. În acest fel, costul reorganizării instituționale și al ajustării bugetare este transferat de stat, în calitatea sa de angajator, asupra persoanei, prin micșorarea unilaterală a normei de muncă și, în mod corespunzător, a drepturilor salariale.

Deosebit de relevant este faptul că reglementarea nu configurează această măsură ca fiind una excepțională, temporară și reversibilă, ci ca pe o transformare a funcției publice și o numire în noua funcție publică exercitată cu timp parțial. Textul normativ nu prevede niciun termen maxim de aplicare a măsurii, nicio obligație de reanalizare periodică a necesității acesteia, nicio prioritate pentru revenirea la norma întreagă și nicio garanție legală că funcționarul afectat va fi repus în situația anterioară odată ce cauzele reorganizării încetează.

Din această perspectivă, nu ne aflăm în prezența unei măsuri administrative tranzitorii, determinată de circumstanțe excepționale și limitate în timp, ci în fața unei adevărate modificări unilaterale a statutului profesional al funcționarului public, cu efecte definitive asupra raportului său de serviciu.

În aceste condiții, dispozițiile criticate afectează substanța dreptului la muncă, libertatea muncii și a protecției sociale a muncii, întrucât permit modificarea unilaterală a conținutului raportului de serviciu și transferă asupra funcționarului public consecințele reorganizării administrative și ale politicilor de reducere a cheltuielilor de personal. O asemenea ingerință este incompatibilă cu exigențele constituționale consacrate de art. 41 și art. 47 din Constituție, care impun statului obligația de a asigura protecția socială a muncii și stabilitatea raporturilor profesionale.

5. Încălcarea art. 53 din Constituție – lipsa proporționalității

Chiar dacă obiectivul reducerii cheltuielilor publice poate constitui, în principiu, un scop legitim de politică bugetară, mijloacele legislative utilizate prin OUG nr. 7/2026 nu respectă exigențele constituționale ale proporționalității. Norma nu stabilește criterii clare privind necesitatea măsurilor instituite și nici garanții privind caracterul lor temporar sau excepțional.

Potrivit art. 53 din Constituție, restrângerea exercițiului unor drepturi sau libertăți fundamentale poate fi realizată numai dacă este necesară într-o societate democratică, dacă urmărește un scop legitim și dacă măsura este proporțională cu situația care a determinat-o. Din jurisprudența constantă a Curții Constituționale rezultă că analiza proporționalității presupune verificarea cumulativă a mai multor condiții, respectiv existența unui scop legitim, caracterul adecvat al măsurii pentru atingerea acestui scop, necesitatea intervenției legislative și menținerea unui just echilibru între interesul public urmărit și drepturile persoanelor afectate.

În cazul de față, Guvernul invocă necesitatea reducerii cheltuielilor de personal și a reorganizării instituțiilor publice. Chiar admițând legitimitatea acestor obiective, mijloacele legislative utilizate prin OUG nr. 7/2026 nu îndeplinesc cerințele constituționale ale proporționalității.

Astfel, norma permite reducerea normei de muncă și, în mod corespunzător, a veniturilor aferente funcțiilor publice ocupate, fără a stabili criterii clare care să justifice necesitatea unei asemenea măsuri în fiecare caz concret. De asemenea, legea nu instituie obligația analizării unor soluții alternative mai puțin intruzive asupra drepturilor persoanelor vizate și nu prevede niciun mecanism care să permită verificarea caracterului inevitabil al unei asemenea ingerințe.

În același timp, reducerea cheltuielilor de personal este stabilită la nivel general, iar autoritățile publice dispun de o marjă largă de apreciere în alegerea modalităților prin care această reducere este realizată. În absența unor criterii legale și a unor garanții procedurale suficiente, măsuri precum reducerea normei de muncă, eliminarea unor posturi sau disponibilizarea personalului pot fi aplicate în mod discreționar, fără a exista obligația de a demonstra caracterul necesar și proporțional al intervenției asupra raporturilor de muncă și de serviciu.

Mai mult, reglementarea nu consacră caracterul temporar al măsurii și nu instituie mecanisme de reanalizare periodică a situației care a determinat intervenția legislativă. În aceste condiții, ingerința asupra dreptului la muncă și asupra protecției sociale a muncii depășește ceea ce ar putea fi considerat necesar într-o societate democratică pentru realizarea obiectivului invocat.

Prin urmare, în lipsa unor criterii legale clare, a unor garanții procedurale adecvate și a unor limite temporale ale măsurii, ingerința instituită prin dispozițiile criticate nu poate fi considerată proporțională cu scopul urmărit. În consecință, acestea contravin exigențelor art. 53 din Constituție, care impun ca orice restrângere a exercițiului drepturilor fundamentale să fie justificată, necesară și proporțională cu situația care a determinat-o.

6. Încălcarea art. 115 alin. (6) din Constituție

Potrivit art. 115 alin. (6) din Constituție, ordonanțele de urgență nu pot afecta regimul instituțiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertățile și îndatoririle prevăzute de Constituție sau drepturile electorale. În jurisprudența sa constantă, Curtea Constituțională a statuat că noțiunea de „afectare” a drepturilor fundamentale trebuie înțeleasă în sensul producerii unor consecințe juridice negative asupra exercițiului acestora ori asupra componentelor esențiale care le definesc conținutul.

Această afectare este cu atât mai problematică din perspectiva art. 115 alin. (6) din Constituție cu cât măsura este introdusă prin intermediul unei ordonanțe de urgență și nu printr-o lege adoptată de Parlament, în urma unui proces legislativ complet, care să permită o dezbatere reală asupra impactului unei asemenea reglementări.

Chiar admițând că statul dispune de o anumită marjă de apreciere în materia politicilor bugetare și a reorganizării administrației publice, această marjă nu poate justifica utilizarea ordonanței de urgență pentru a interveni asupra unor elemente esențiale ale raporturilor de muncă și de serviciu. Ordonanța de urgență nu poate fi utilizată pentru a afecta drepturi fundamentale ori componente esențiale ale acestora.

În speță, prin introducerea art. 378¹ în Codul administrativ, Guvernul a instituit, prin ordonanță de urgență, o tehnică normativă nouă, care permite reducerea unilaterală a duratei timpului de muncă și a veniturilor funcționarilor publici locali, fără consimțământul acestora.

Întrucât această reglementare produce efecte directe asupra dreptului la muncă, în componenta sa referitoare la stabilitatea și conținutul raportului juridic de serviciu, precum și asupra protecției sociale a muncii, rezultă că ne aflăm în prezența unei afectări constituționalmente relevante a acestor drepturi. O asemenea afectare nu poate fi realizată prin intermediul unei ordonanțe de urgență, fără a se încălca limitele constituționale ale delegării legislative.

7. Posibila încălcare a art. 16 din Constituție

Modul în care sunt configurate dispozițiile criticate creează premisele unor tratamente diferite între persoane aflate în situații comparabile, ceea ce ridică probleme de constituționalitate din perspectiva principiului egalității în drepturi consacrat de art. 16 din Constituție.

În absența unor criterii legale clare privind transformarea funcțiilor publice cu normă întreagă în funcții exercitate la jumătate de normă sau privind aplicarea măsurilor de reducere a cheltuielilor de personal, autoritățile publice pot ajunge să aplice aceste măsuri în mod selectiv, în funcție de aprecieri administrative interne, dacă nu chiar politice.

O asemenea situație poate conduce la tratamente diferențiate între funcționari publici aflați în situații comparabile, fără existența unei justificări obiective și rezonabile, ceea ce contravine principiului egalității în drepturi consacrat de art. 16 din Constituție.

V. Raportarea la dreptul Uniunii Europene

Dispozițiile criticate trebuie analizate și din perspectiva obligației de conformare a legislației naționale la dreptul Uniunii Europene, consacrată de art. 148 din Constituție. Potrivit alin. (2) și (4) ale acestui articol, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene și celelalte reglementări obligatorii ale dreptului Uniunii au prioritate față de dispozițiile contrare din dreptul intern, iar autoritățile statului român au obligația de a garanta îndeplinirea obligațiilor rezultate din actul aderării.

În jurisprudența sa constantă, Curtea Constituțională a statuat că această normă constituțională impune interpretarea și aplicarea legislației naționale în concordanță cu dreptul Uniunii Europene și cu standardele juridice stabilite la nivel european în domeniile reglementate de acesta.

În materia raporturilor de muncă, un instrument juridic relevant îl constituie Directiva 97/81/CE a Consiliului din 15 decembrie 1997 privind Acordul-cadru referitor la munca pe fracțiune de normă, încheiat între organizațiile interprofesionale europene UNICE, CEEP și CES. Directiva urmărește două obiective principale: eliminarea discriminării împotriva lucrătorilor cu fracțiune de normă și dezvoltarea muncii cu timp parțial pe o bază voluntară, adaptată atât nevoilor angajatorilor, cât și celor ale lucrătorilor.

În acest sens, Acordul-cadru anexat directivei prevede, prin clauza 5, necesitatea promovării caracterului voluntar al muncii cu fracțiune de normă și facilitarea tranzițiilor între munca cu normă întreagă și cea cu timp parțial. În mod particular, clauza 5.2 stabilește că refuzul unui lucrător de a trece de la munca cu normă întreagă la munca pe fracțiune de normă sau invers nu trebuie să constituie, în sine, un motiv valabil pentru încetarea raportului de muncă.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene a interpretat aceste dispoziții în cauza C-221/13, Mascellani, arătând că Acordul-cadru nu impune statelor membre obligația de a condiționa, în toate cazurile, transformarea unui raport de muncă din normă întreagă în timp parțial de consimțământul lucrătorului. Curtea a subliniat însă că finalitatea acordului-cadru este aceea de a promova dezvoltarea muncii cu fracțiune de normă într-un cadru care să respecte echilibrul dintre interesele angajatorilor și cele ale lucrătorilor și să evite utilizarea acestei forme de organizare a muncii ca instrument de constrângere sau degradare a statutului profesional al persoanei.

Prin urmare, standardul european nu poate fi interpretat în sensul unei interdicții absolute a oricărei conversii a raportului de muncă din normă întreagă în timp parțial. Totuși, logica și finalitatea directivei exclud situațiile în care munca pe fracțiune de normă este utilizată ca mecanism unilateral prin care angajatorul impune lucrătorului o modificare substanțială a raportului juridic, sub presiunea pierderii postului sau a altor consecințe negative asupra raportului său profesional.

Or, tocmai o asemenea logică rezultă din coroborarea dispozițiilor criticate din OUG nr. 7/2026. Transformarea funcțiilor publice exercitate cu normă întreagă în funcții exercitate la jumătate de normă nu este configurată de lege ca o opțiune voluntară a funcționarului public, ci ca o consecință a reorganizării instituției și a politicii de reducere a cheltuielilor de personal.

În același timp, reducerea normei de muncă apare, în cadrul mecanismului instituit de ordonanță, ca alternativă la alte măsuri de ajustare bugetară, precum reducerea numărului de posturi sau disponibilizarea de personal. În aceste condiții, funcționarul public este plasat într-o situație în care acceptarea exercitării funcției cu durată redusă a timpului de muncă poate deveni, în mod indirect, singura modalitate de evitare a pierderii postului sau a altor consecințe negative asupra raportului său profesional.

O asemenea constrângere structurală este incompatibilă cu finalitatea Directivei 97/81/CE și cu principiul caracterului voluntar al muncii cu fracțiune de normă consacrat de aceasta.

Prin urmare, din perspectiva art. 148 din Constituție, dispozițiile criticate se îndepărtează de standardele europene relevante în materia muncii cu timp parțial, transformând această formă de organizare a muncii dintr-un instrument de flexibilitate voluntară într-un mecanism de ajustare unilaterală a cheltuielilor de personal. Această utilizare a muncii pe fracțiune de normă contravine finalității de protecție urmărite de dreptul Uniunii Europene și trebuie avută în vedere în analiza de constituționalitate a normelor interne.

VI. Consecințele juridice și administrative ale mecanismului instituit

Dispozițiile art. XL alin. (12) și art. XLIX alin. (1)–(5) completează acest mecanism prin instituirea unui obiectiv general de reducere a cheltuielilor de personal, stabilit pentru anul 2026 la nivelul administrației publice centrale și locale. În acest scop, ordonanța permite ordonatorilor de credite să aplice o serie de măsuri pentru diminuarea cheltuielilor de personal, între care se regăsesc reducerea numărului de posturi finanțate, „disponibilizarea de personal”, reducerea nivelului unor sporuri sau alte modalități de reducere a cheltuielilor de personal.

Prin modul de redactare a acestor dispoziții, ordonanța creează un cadru normativ în care reducerea cheltuielilor de personal poate fi realizată prin intervenții directe asupra raporturilor de muncă și de serviciu existente. În aceste condiții, efectele reale ale mecanismului instituit depășesc cu mult dimensiunea strict administrativă a unei reorganizări instituționale. În concret, persoanele afectate se pot regăsi în situația de a suporta direct consecințele unei politici bugetare, prin reducerea unilaterală a normei de muncă, diminuarea veniturilor sau chiar încetarea raporturilor de muncă ori de serviciu. Din perspectiva funcționarului public sau a salariatului din sectorul public, asemenea măsuri nu reprezintă simple ajustări tehnice ale organizării instituționale, ci pot avea consecințe profunde asupra stabilității profesionale, asupra veniturilor necesare traiului și asupra securității sociale a persoanelor și familiilor acestora.

Legea nu reglementează o procedură de reorganizare administrativă cu etape clare și distincte, ci creează un mecanism prin care autoritatea publică poate opta între diminuarea drepturilor salariale ale unor funcționari sau încetarea raporturilor de muncă ori de serviciu ale altora. În acest fel, actul normativ instituie, în mod implicit, o veritabilă „opțiune legislativă de concediere”, în funcție de opțiunea managerială a ordonatorului de credite, nemaiîntâlnită până în prezent.

O asemenea concepție legislativă este incompatibilă cu exigențele statului de drept și ale statului social, întrucât reglementarea raporturilor de muncă și de serviciu nu poate fi realizată prin norme care creează simple posibilități abstracte de eliminare a personalului, fără stabilirea unor criterii sau a unor limite precise. Legea trebuie să stabilească reguli previzibile privind reorganizarea instituțională, nu să deschidă, prin formule generale, „portițe” către măsuri de încetare a raporturilor de muncă sau de serviciu lăsate la aprecierea discreționară a angajatorului.

Un stat de drept și, în același timp, un stat social, astfel cum este consacrat de art. 1 alin. (3) din Constituție, nu poate concepe mecanisme legislative prin care ajustările bugetare să fie realizate în principal prin transferarea poverii economice asupra lucrătorilor din sectorul public. Mai mult decât atât, statul, în calitatea sa de angajator public, are o responsabilitate sporită în configurarea cadrului juridic al raporturilor de muncă, deoarece modul în care reglementează și aplică aceste raporturi constituie, în mod inevitabil, un model normativ și instituțional pentru întreaga piață a muncii. Reducerea cheltuielilor publice și reorganizarea instituțională pot constitui obiective legitime ale politicilor publice, însă ele trebuie realizate prin mijloace care respectă stabilitatea raporturilor de muncă și de serviciu, securitatea juridică și nivelul de protecție socială al persoanelor care își desfășoară activitatea în serviciul public.

Spre deosebire de alte măsuri de ajustare bugetară, care pot avea un caracter temporar sau reversibil, încetarea raporturilor de muncă ori de serviciu reprezintă o măsură definitivă, cu consecințe majore asupra situației profesionale și sociale a persoanei. Includerea „disponibilizării de personal” printre simplele opțiuni alternative de reducere a cheltuielilor de personal transformă o măsură extremă într-un instrument managerial de ajustare bugetară. O asemenea soluție legislativă este incompatibilă cu principiile statului social, care presupun ca reorganizarea administrației publice să fie realizată cu respectarea stabilității profesionale și a securității sociale a persoanelor aflate în serviciul public.

Nu în ultimul rând, trebuie avut în vedere impactul social concret al unor asemenea reglementări asupra persoanelor care și-au desfășurat întreaga carieră profesională în serviciul public. Pentru funcționarii publici aflați la vârste apropiate de pensionare sau pentru cei care au exercitat timp îndelungat funcții administrative specializate, pierderea locului de muncă sau reducerea substanțială a veniturilor poate avea consecințe deosebit de grave asupra stabilității economice și sociale a acestora.

În absența unor mecanisme reale de protecție și reconversie profesională, asemenea măsuri pot conduce la situații în care persoane care au servit administrația publică timp de decenii se regăsesc, într-un interval foarte scurt, într-o poziție de vulnerabilitate economică și socială. Or, o asemenea perspectivă este incompatibilă cu exigențele constituționale ale statului social și cu obligația statului de a asigura protecția socială a muncii.

 

VII. Concluzii

Pentru toate argumentele expuse anterior, Blocul Național Sindical consideră că dispozițiile art. I pct. 32 și 33, art. XL alin. (12) lit. b) și d), precum și art. XLIX alin. (1)–(5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 7/2026 contravin principiilor și normelor constituționale care guvernează statul de drept, protecția socială a muncii și stabilitatea raporturilor de muncă și de serviciu.

Prin mecanismele instituite de aceste dispoziții, legiuitorul creează posibilitatea modificării unilaterale a unor elemente esențiale ale raporturilor de muncă și de serviciu din sectorul public, în special în ceea ce privește durata timpului de muncă și nivelul veniturilor aferente funcțiilor ocupate. Totodată, se instituie un cadru normativ care permite reducerea cheltuielilor de personal prin măsuri insuficient determinate din punct de vedere juridic, lăsate într-o largă măsură la aprecierea autorităților angajatoare.

Reglementarea analizată transferă astfel asupra persoanelor angajate consecințele reorganizării administrative și ale ajustărilor bugetare, fără a stabili criterii clare, garanții suficiente și mecanisme adecvate de protecție împotriva arbitrariului. În aceste condiții, dispozițiile criticate încalcă exigențele constituționale privind calitatea legii și securitatea juridică, consacrate de art. 1 alin. (5) din Constituție, precum și principiile statului social prevăzute de art. 1 alin. (3).

În același timp, aceste reglementări afectează dreptul la muncă și protecția socială a muncii, garantate de art. 41 și art. 47 din Constituție, întrucât permit intervenții legislative cu efect direct asupra stabilității raporturilor de muncă și asupra nivelului veniturilor persoanelor vizate, fără a asigura un cadru normativ suficient de clar, previzibil și protector.

De asemenea, măsurile analizate nu respectă exigențele constituționale ale proporționalității prevăzute de art. 53 din Constituție și depășesc limitele delegării legislative stabilite de art. 115 alin. (6), întrucât afectează exercițiul unor drepturi fundamentale prin intermediul unei ordonanțe de urgență.

Totodată, în temeiul art. 148 din Constituție, interpretarea acestor dispoziții trebuie realizată în concordanță cu dreptul Uniunii Europene și cu standardele juridice stabilite în materia muncii cu fracțiune de normă, în special prin Directiva 97/81/CE și Acordul-cadru anexat acesteia. Din această perspectivă, utilizarea muncii cu timp parțial ca mecanism unilateral de reducere a cheltuielilor de personal se îndepărtează de finalitatea europeană a acestei forme de organizare a muncii, care presupune dezvoltarea muncii pe fracțiune de normă în condiții de echilibru și voluntaritate între interesele angajatorilor și cele ale lucrătorilor.

O legislație care permite modificarea unilaterală a normei de muncă, reducerea veniturilor sau încetarea raporturilor de muncă prin formule vagi și alternative nu creează stabilitate juridică și încredere instituțională, ci deschide, dimpotrivă, portițe către practici administrative arbitrare. Or, într-un stat de drept și social, legea trebuie să constituie un instrument de protecție și echilibru în raporturile de muncă, nu un mecanism prin care povara ajustărilor bugetare este transferată asupra persoanelor care își desfășoară activitatea în serviciul public.

Pentru aceste motive, Blocul Național Sindical solicită Curții Constituționale constatarea neconstituționalității dispozițiilor art. I pct. 32 și 33, art. XL alin. (12) lit. b) și d), precum și art. XLIX alin. (1)–(5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 7/2026, ca fiind contrare art. 1 alin. (3) și (5), art. 41, art. 47, art. 53 și art. 115 alin. (6) din Constituția României, cu luarea în considerare, ca standard interpretativ suplimentar, a dispozițiilor art. 148 din Constituție și a dreptului Uniunii Europene în materia raporturilor de muncă.